Om obișnuit care a transformat jurnalismul în educație civică

Dragoș Pătraru crede că puterea comunității stă în oamenii obișnuiți care aleg să se implice.

Mai sunt doar două zile până ne vedem la The Thunder Way, alături de voci care inspiră schimbarea și momente care ne aduc mai aproape.

Pentru că, în spatele fiecărei schimbări, se află mereu un om ca tine, cineva care a avut curajul să pună întrebări, să caute sens și să nu se oprească atunci când a fost greu.

Un astfel de om este Dragoș Pătraru. Se descrie ca un om obișnuit, cu frici, greșeli și căutări, care a înțeles, în timp, că doar lucrând la tine poți schimba ceva în jur.

Din jurnalism a făcut o formă de educație civică, iar din fiecare proiect, Starea Nației, Vocea Nației, Starea Sănătății și Teatrul Nației, o misiune de a aduce oamenii împreună, în jurul dialogului, al sensului și al ideilor bune.

În acest interviu, Dragoș vorbește despre schimbare, despre comunități, despre munca de a deveni un om mai bun și despre responsabilitatea față de generațiile care vin.

O conversație sinceră despre oamenii obișnuiți care pot face lucrurile să se miște.

---

Ce înseamnă pentru tine să fii un om obișnuit și cum se reflectă asta în modul în care acționezi sau creezi impact?

Cred că toți oamenii sunt obișnuiți. Și că toți oamenii pot fi extraordinari. Atunci când începem să dăm la o parte avatarurile astea pe care le tot construim pe internet, ne dăm seama că avem mult mai multe în comun decât ne place uneori să recunoaștem.

Toți avem frici, speranțe, traume care ne însoțesc în aproape tot ce facem pe plan personal și profesional.

Am crescut într-o familie care mi-a predat mai multe lecții despre cum nu vreau să fiu și despre ce nu vreau să fac. Am crescut văzând cum alcoolul îl transforma pe tata într-un om violent. Detest fumul de țigară pentru că mă duce imediat în bucătăria noastră cu pereții înnegriți de fum.

Mi-am tratat mulți ani corpul ca pe un tomberon. Pentru că nu am știu și nici nu mi-am permis să fac alegeri bune. Am consumat mult alcool, am mâncat dezordonat, mult și foarte prost, am lucrat mulți ani câte 12-14 ore pe zi, în stres maxim. Mă tot mințeam așa, că mi-e bine, în timp ce acumulam kilograme în plus și suflam din ce în ce mai greu. Adevărul ieșea la analize, dar îl ignoram.

Din păcate, realitatea mea de atunci este în continuare realitatea multor oameni obișnuiți de azi. O înțeleg în primul rând pentru că am fost acolo și apoi pentru că am avut norocul să mă pot educa, dar și resursele necesare ca să pot face alegeri mai bune pentru mine și pentru cei din jurul meu.

De asta încerc, împreună cu echipa pe care am format-o în proiectul Starea Sănătății, să ajut cât mai mulți oameni să-și ascută simțul critic și să pornească pe drumul spre sănătate. Și mă bucur enorm când primesc de la oameni mesaje prin care-mi spun că și-au schimbat viața plecând de la ceea ce facem noi la Starea Sănătății. De curând am aflat o vorbă pe care o au suedezii despre viață. Nu este cum o ai, ci cum o iei.

Da, e despre cum ne raportăm noi la ce aruncă viața către noi. Poți să te plângi, să crezi că ai avut ghinion, să cerți universul pentru situația ta sau poți să le iei pe toate așa cum sunt și să încerci să fii mai bun cu tine și cu ceilalți și să te bucuri, oricât de greu ți-ar fi, că ești aici. Că iei parte la miracolul ăsta care este viața.

Ai transformat un demers jurnalistic într-o formă de educație civică prin Starea Nației. Ce ai învățat despre oamenii obișnuiți în toți acești ani și ce ți-a arătat realitatea dincolo de studiouri?

Cum ziceți voi în descrierea evenimentului, „în spatele fiecărei schimbări, e un om ca tine”. O zice și Gal Beckerman foarte bine în cartea Liniștea de dinainte: în spatele fiecărei schimbări mari stau doi oameni care s-au așezat la o masă și au început să discute.

Cred că asta am învățat despre oamenii obișnuiți. Că au nevoie să se așeze la o masă împreună cu alți oameni și să discute, au nevoie să se strângă în jurul unui scop comun, care să le dea sens.

Noi am început cu niște mese virtuale, cu proiectele Starea Nației, Vocea Nației și Starea Sănătății, în jurul cărora s-a strâns o comunitate incredibilă, căreia nu voi înceta să-i fiu recunoscător pentru că ne ține în viață, iată, la mai bine de doi ani de când nu mai suntem la TV.

Dar am mers și mai departe și am construit și mesele reale, la Teatrul Nației, care nu e doar un teatru, e un ditamai hub-ul cultural, o idee la care eu visez de vreo 20 de ani, care a lucrat în mintea mea și care nu mi-a dat pace până când n-am transformat-o în realitate. Și nu e doar un teatru, e acel început de infrastructură care ne lipsește și despre care vorbim atât de des în proiectele noastre.

Infrastructura care să aducă oamenii împreună în jurul unui scop comun, care să permită dialogul, care să permită ideilor bune să incubeze. Avem mai mult ca oricând nevoie de spații în care să vorbim unii cu alții, să ne ascultăm, să facem schimb de opinii fără să stăm ascunși în spatele unui scut, ecranul, care ne dă senzația că putem spune orice, fără nicio consecință.

Construind Teatrul Nației ai pornit ideea de antreprenoriat civic. Ce înseamnă pentru tine să fii un lider care crește oameni, nu doar proiecte?

Înseamnă totul. Clădiri poate face sau amenaja poate oricine. Să le dai viață prin ceea ce se întâmplă în interior, ei bine, abia asta e provocarea. Ne-am dat seama că de fapt munca noastră cu adevărat grea începe după ce dăm drumul la activitatea de la hub-ul cultural.

Apoi, după, iată, trei-patru luni, cam așa, și aproape suta de evenimente culturale și educative organizate, am înțeles că totul ține de comunitatea pe care o ai și pe care o construiești permanent. Și că e greu, e foarte greu. Pentru că oamenii au atât de multe probleme încât se lasă pe ei, creșterea lor, dezvoltarea lor, pe ultimul loc.

Și greu ajung să înțeleagă că doar lucrând la ei, făcând din evoluția lor un proiect la care să lucreze la fel de serios ca la celelalte, se pot ridica și pot să-și crească puterea de negociere. Ceea ce duce la un preț mai bun obținut în schimbul timpului și priceperii lor și mai ales înseamnă mai mult timp. Pentru ei și pentru cei din jur.

Și când vin la tine oameni care-ți spun că și-au schimbat viața după ce și-au pus niște întrebări ascultându-te atunci știi că faci cu adevărat bine. Îmi iau energie și sens din sentimentul ăsta de utilitate. Asta mă face fericit, de-aia n-am plecat, de-aia nu renunț.

Când lucrezi la inițiative care vor să schimbe mentalități, cum te împaci cu realitatea că uneori schimbarea nu vrea să fie primită?

La podcastul Vocea Nației, de pildă, ne-am asumat să vorbim despre ideile bune care au puterea să schimbe în bine societățile, despre teoriile proaste care încă modelează în rău lumea în care trăim, despre cărțile scrise de economiști, antropologi, istorici sau filosofi care propun variante noi de a face lucrurile. Cu alte cuvinte, ne-am asumat să facem, în mare parte, ceea ce se numește „conștientizare”.

Rutger Bregman scrie în cea mai nouă carte a sa, Moral Ambition, că prea mulți oameni tind să prețuiască conștientizarea mai mult decât acțiunea. Ceea ce e nasol. Conștientizarea, scrie el, este în cel mai bun caz, un punct de pornire. Însă pentru mulți oameni pare să fi devenit scopul final. Da, cred că există multe situații în care așa stau lucrurile.

Pe de altă parte, în România, încă suntem în punctul în care mai avem nevoie de foarte multă conștientizare înainte să trecem la acțiune. Pentru că suntem, deocamdată, departe de a înțelege cum poate arăta o societate care funcționează cât mai bine pentru cât mai mulți oameni.

Schimbarea e grea pentru că de atât de mult timp spațiul public este inundat cu aceleași idei greșite despre competitivitate, despre câștiguri individuale, despre creștere cu orice preț. S-a făcut atât de multă „conștientizare” folosind o retorică unică, pe același tipar, încât toată lumea are senzația că felul în care trăim acum este singurul posibil. Că asta este singura realitate care poate exista. Nu este. Este doar o variantă din multe altele pe care ni le-am putea imagina și pe care le-am putea apoi construi.

Dar nu putem construi, nu putem trece la acțiune dacă nu avem în jurul nostru cât mai multe idei bune dintre care să alegem. Pentru că altfel, riscăm să punem în practică idei proaste, doar din dorința de a avea senzația că facem ceva, că mișcăm lucrurile.

Într-o seară, un copil te privea de pe canapea alături de tatăl lui, în timp ce vorbeai la Starea Nației. Azi, acel copil e Cris Pop și îți e partener de drum într-un proiect civic. Cum vezi acest arc între generații prin puterea exemplului, știind că inspiri oameni să-și schimbe direcția de viață?

Uau, da. E o poveste pe care o aud din ce în ce mai des. Ceea ce înseamnă pe de o parte că sunt vechi, pe de altă parte că n-am trecut neobservat pe-aici.

Legat de arcul dintre generații, are filosoful Roman Krznaric o carte foarte bună care se numește The Good Ancestor. Cred că toți trebuie să ne dorim să fim niște buni strămoși. Să lăsăm planeta asta un loc mai bun pentru generațiile viitoare, dar și să lăsăm în urmă copii mai buni pentru planeta noastră.

Cris e senzațional și ne-a ajutat atât de mult exact când avea mai mare nevoie, cu platforma teatrulnatiei.ro. Un loc în care să putem nu doar să adunăm nucleul dur al tribului, oferindu-i produsele noastre fără reclame, ci și să construim o comunitate care să se întindă pe tot globul, în jurul hub-ului nostru cultural, unde deja producem mult conținut educativ și cultural, de care cei care sunt departe de țară sunt foarte încântați.

Mi-e și jenă de Cris de multe ori. Nu sunt mulți oameni care ar fi sărit să ajute așa cum a făcut-o el. Așa cum au făcut-o toți oamenii cu care el s-a înconjurat. Sunt sigur că ăsta e abia începutul și că vom construi împreună lucruri extraordinare.

Dacă ar fi să numești un om obișnuit care, prin acțiunile sale, creează un impact real în jur, cine ar fi și de ce? Ce crezi că putem învăța de la oamenii obișnuiți, ca noi, care schimbă lumea?

Cred că toți avem un impact real în jurul nostru, chiar dacă de multe ori nu ne dăm seama. Nu facem nimic de unii singuri. Stăm peste o fundație de lucruri inventate de alți oameni, peste cunoașterea altor oameni, unii dintre ei din generații anterioare, alții care ne sunt contemporani.

Sunt puține cazurile în care oamenii chiar sunt conștienți de schimbările pe care le produc în lume, de contribuția lor. Îmi vine în minte, de pildă, povestea președintelui american John F. Kennedy care, în timpul unei vizite la NASA, pe durata pregătirilor pentru misiunea Apollo 11, s-a oprit să se prezinte unui om angajat să facă curățenie, pe care l-a întrebat cu ce se ocupă. Iar răspunsul a rămas în istorie.

Omul a zis așa: „Ei bine, domnule președinte, contribui la călătoria primului om pe Lună”. Cam despre asta e vorba.